Raluca Florescu

Privirea mea atinge lent, cu uimire, tandrețea aburilor vii, care ies curioși la suprafață. Aerul rece, înțepător, îi primește cu o ușoară indiferență, cu acceptare și calmitate eternă. Liniștiți își urmează propriul drum. Fără regrete, fără întrebări sfâșietoare. Ei pătrund răcoarea dimineții, contopindu-se cu propriul scop. Eu, spectatorul, mă las purtată de acest peisaj intim al realității. Mă simt ca într-un vis, un vis amplu, în această vastitate profundă. Mă agăț de speranța propriilor mele gânduri, zbuciumate, dar liniștite de acest imens loc al introspecției. Privesc cu ochii propriei mele minți, mă las absorbită de prezent, uit de propriul meu sine, de eu-ul meu egoist. Sunt aici, în mijlocul trăirilor mele. Învăluită în propria mea pace, taciturnă, întinsă ca o rouă înghețată.