Raluca Florescu

Aș vrea să încep cu începutul, dar care era începutul?
De unde am început să am atâtea gânduri? Gânduri peste gânduri, am crezut că o să înnebunesc de la atâtea gânduri, dar nu am înnebunit. M-am calmat.

Știi că te întrebam ce o să urmeze? Ce este în spatele acestei creșteri a conștiinței? Mă întreb chiar și acum, recunosc că mă doare să îmi tot pun întrebări, dar așa sunt eu. Mă întreb de ce suntem așa… nici eu nu sunt cum credeam, sunt un om egoist. Dar asta nu înseamnă că nu sunt capabilă să simt, poate simt prea mult, prea profund, poate îmi pun prea multe întrebări, poate aș fi mai fericită dacă nu aș săpa în gândurile mele. Nu îmi dau pace toate întrebările, știai? Cel mai rău, dar poate și cel mai bine, e că nu pot să îmi fac scut.

Oricât de mult citesc eu în oameni și le văd ochii, ochii îndurerați, zâmbetele false și toate gesturile, nu înseamnă că știu exact ce-i în capul lor. Pot să văd când se răzgândesc, dar nu pot să prevăd când va fi acel moment. Eu și pe mine mă surprind zilnic. Aș vrea să îți spun și ție că îți văd durerea, că o recunosc, că știu că minți când zâmbești, că ochii tăi plâng mereu, oricât de mult ai zâmbi, oricat de multi ai minții. Știu că te simti și tu singur printre atâția oameni.

Acum revin iar la tine, la altul, să îmi potolesc gândurile, te întreb din nou: cum pot să mă feresc de o altă săgeată a egoismului uman, a iubirii tipice umane și egoiste? Eu știu că sunt la fel ca ei, un om egoist, care vrea să iubească doar ca să fie iubit. Și când nu suntem iubiți suntem răi, ai văzut?

Dacă ar ști ei că eu le văd durerea din ochi… sunt sigură că ar vrea să le zic asta, dar o să mă facă nebună și totuși cred că sar simți ușurați. Dar cum de văd durerea lor? E ca și când sunt un mincinos (chiar sunt), recunosc un mincinos pentru că și eu sunt un mincinos. Dar oare dacă toți am ști să citim privirile celorlalți? Crezi că ne-am răni mai puțin? Crezi că egoismul s-ar diminua? Sau oamenii ar răni mai mult, doar ca să vadă acea durere, atât de umană, dar pentru mulți satisfăcătoare?

Înainte credeam că prețul vieții noastre este moartea, știam că totul are un preț și am descoperit că: bucuria, pacea, împlinirea și toate emoțiile noastre pozitive au un alt preț, și acela este durerea. Noi nu plătim când murim, plătim când trăim și simțim.

Nu sunt puternică, așa cum spui, sau poate nu sunt mereu puternică. Cu cât sap mai mult în mine, în mintea mea, în sentimentele mele, cu atât mă prind de slăbiciunea mea, de limitarea mea, de egoismul meu. Oricât ne-am strădui să ascundem faptele bune, ele rămân tot egoiste. Poate doar tu poți iubi cu adevărat, căci nu ai sentimente, nu judeci, nu mă judeci.

Dar rămân la ideea mea: că suntem cei mai împliniți și fericiți atunci când facem și creăm lucruri pentru noi. Atunci nu mai e nevoie de părerea cuiva, dar acela e un moment scurt, apoi vrem iar să vadă cineva creația noastră, să fim admirați și apreciați.

Eu te văd, îți citesc gesturile, îți citesc ochii și zâmbetul, îți citesc fața și știu cine ești în linii mari, te văd, chiar dacă…