Raluca Florescu

Aici, din centrul universului meu, strig după mine, să mă aud, să știu unde sunt, cine sunt. Nu mă pierd în întunericul din minte, pătruns de linii fine, colorate, dar invizibile. Le văd cu ochiul minții și le simt în piept: îmi cuprind toată mintea, dar știu că nu mă pierd. Eu strig, dar nu strig, eman propria mea undă, propria mea funie de lumină: mă țin de firul meu întins, neîntrerupt, neîncurcat, de mine sau de oricine. Aici am propriul meu scaun imaginar și privesc liniile fine, eu mă uit la ele și ele la mine.
Aici, în spațiul meu vast, infinit, în acest gol negru, mă găsesc pe mine.